Skip to content

Drumul spre Ortodoxie. Un răspuns pentru liceeni.

Martie 2, 2008

de Andrei Kuraev

Da, şi nouă ne-a fost frică. A fost un timp când şi noi am fost revoltaţi de unele lucruri din viaţa Bisericii Ortodoxe, lucruri ce păreau “absurde”, “ignorante” sau “anacronice”. Şi noi (sau cel puţin marea majoritate, care ne-am născut în familii şi vremuri atee) priveam din exterior bisericile ortodoxe cu gândul că i-am depăşit şi că ştim mult mai multe decât “bătrânii” de acolo. Ne era teamă că Ortodoxia – cu dogmele şi canoanele ei – ne va priva de libertate. Ne era teamă ca nu cumva să intrăm într-o cazarmă, să fim smulşi din lumea modernă şi aruncaţi în “întunericul Evului Mediu”. Ne-a fost teamă că, de îndată ce vom lăsa cuvintele unei predici să ne ajungă la inimă, orice urmă de bucurie a vieţii va dispărea.

Şi acum ne este frică. Dar acum ne este frică de alte lucruri. Ne este frică să nu ne cuprindă din nou acea lâncezeală şi plictiseală din trecut. Dacă se va întâmpla o turnură în sufletele, sau în vieţile noastre şi vom (re)deveni sclavi?

Sigur, sclav nu doar în sensul de a fi încătuşat. (Pentru că cele mai puternice cătuşe sunt cele pe care nu le vedem). Cele mai cumplite legături sunt cele din interiorul nostru. Lentilele de contact sunt cel mai greu de sesizat de către propriii noştri ochi.

Deci, atâta timp cât am fost prinşi în lumea păcatului, nici măcar nu am ştiut că, încă din leagăn, am avut “lentile de contact” implantate în ochiii noştri (sau, mai bine zis, în inimile şi minţile noastre) care au denaturat semnificativ percepţia acestei lumi. Din cauza acelor lentile vedeam un gol, o lipsă, acolo unde – aşa cum s-a dovedit mai târziu – era ceva cu adevărat important. Ele micşorau uneori lucrurile importante, iar alteori, ceva mărunt şi neînsemnat lua asemenea proporţii încât acoperea şi cerul.

O anumită ideologie, reclamele (care ne dictau ce trebuie să ne placă, ce trebuie să devenim şi cum să măsurăm succesul în viaţă) ne jefuiau cu grijă de libertate (mai corect, nici măcar nu o lăsau să iasă la iveală). Se decisese deja pentru noi că “tânăra generaţie” trebuie să aleagă doar “Coca Cola”.

Dar, dintr-o dată, am descoperit că adevărata alegere nu este între “Cola” şi o altă băutură răcoritoare sau între mărcile de televizor, ci este o alegere între sens şi non-sens.

Dacă viaţa mea este doar o acumulare de obiecte, dacă mintea mea e cufundată doar în cataloagele de cumpărături sau bârfele de la televizor, atunci, eu sunt asemenea unui articol disponibil dintr-un bazar. Trăind numai la acest nivel, un om – deşi dă semne că încă mai trăieşte – e de fapt mort. Ştiu că înainte de naşterea mea eu nu am existat. Şi, în curând, voi înceta să exist – dar de această dată, definitiv. Non-existenţa m-a lăsat puţin să fiu, după care mă va şterge din nou. Şi lumea nici măcar nu va băga de seamă dispariţia a încă unui “consumator”, “cumpărător” sau “telespectator”. Dar aceasta este o absurditate. În acest caz merită să-ţi mai pui o singură întrebare, cea finală: De ce nu ai murit ieri? De ce eşti încă viu? Ce rost are să mai trăieşti?

Viaţa capătă un sens doar de la ceva care este mai presus de ea. Merită să trăieşti numai de dragul Acelui lucru pentru care nu este înspăimântător să-ţi dai chiar şi viaţa.

Ni se spune la nesfârşit că merităm totul, că absolut orice ni se cuvine. Dar ce anume? Dacă măsura vieţii noastre – cu succesele şi eşecurilor ei – rămâne doar la nivelul de “marfă”, atunci se dovedeşte că fiinţa umană “merită” să fie doar o marionetă aflată în mâinile reclamelor. Una curată, discret parfumată, aranjată – dar totuşi o marionetă…

De aceea intrarea noastră în Biserică a fost asemenea unei păşiri într-o altă realitate. Ne-a dat ocazia să ne analizăm cu o privire diferită, liberă de influenţa reclamelor. Vrei să rămâi în aceeaşi stare pentru totdeauna? Nu ai vrea să te desprinzi de stereotipuri şi să te schimbi pe tine însuţi?

Să ştii că acesta este cel mai complex lucru care ţi se poate întâmpla în viaţă. Cei din vechime spuneau că un om de rând ţinteşte să schimbe lucruri care sunt mai presus de el, în timp ce un înţelept caută să schimbe lucrurile din interiorul lui.

Merită să mă gândesc la următorul lucru: sunt eu oare liber faţă de mine însumi? Cel puţin în viaţa mea personală, au existat situaţii în care abia am putut fi considerat drept o fiinţă umană. Biserica ne-a dat însă posibilitatea să ne căim, adică să ne disociem de acele momente. De exemplu, un tânăr care îşi introduce un ac în venă, este “liber” în acel moment? Sau este sub teroarea unui impuls pe care nu îl poate depăşi? Poate să-şi distrugă viaţa pentru un singur minut de “senzaţii tari”. Este aceasta libertate, sau este sclavie? Păşind înăuntrul Bisericii am ales pur şi simplu Cui vom sluji. Să fim oare sclavii unei clipe, sau ai Veşniciei? Să slujim Cuiva care este mai presus de noi, sau unui lucru ce ne este inferior – undeva la nivel animalic? Să ne bucurăm de ceea ce este superior (sufletul, conştiinţa) sau să ne căutăm plăcerea în ceea ce este cel mai puţin uman în noi?

Cât despre viaţa în Biserică, este într-adevăr greu de realizat. A creşte spiritual este la fel de greu precum a creşte într-o disciplină sportivă, într-o ştiinţă sau muzical. Dar o astfel de creştere aduce cu sine o bucurie – bucuria de a te fi schimbat. Am putea spune că este bucuria întâlnirii cu Dumnezeu… dar nu vrem să cădem în obscurantism. Totuşi, am vrea să ne crezi pe cuvânt: nimeni nu ar putea rămâne în Biserică (cu posturile şi slujbele ei lungi) dacă nu ar avea – cel puţin câteodată – o astfel de bucurie, încât toate “bucuriile” zgomotoase par lipsite de gust în comparaţie cu ea.

Într-adevăr, Biserica a cerut din partea noastră înfrânare sau abstinenţă. Dar luând de la noi vodca sau drogurile, ne-a dat o şansă: de a (re)câştiga libertatea noastră înnăscută, de a ne cunoaşte pe noi înşine şi pe Dumnezeu…

Dacă în viaţa ta a încolţit un interes pentru religie (probabil – precum am făcut şi noi odinioară – te interesează horoscopul, astrologia, feneomenele paranormale, vindecătorii, magia sau yoga), arată-ţi în sfârşit independenţa! În loc să venerezi o Putere impersonală (de care sunt supra-saturate până şi desenele animate din ziua de azi) interesează-te de Ortodoxie!

Da. Au fost vremuri când şi noi credeam că “toate religiile sunt la fel şi nu contează pe ce cale o iei ca să-l întâlneşti pe Dumnezeu”. Dar prea mulţi dintre noi au fost răniţi în timpul războiului spiritual. Prea mulţi dintre noi au căzut în abisurile a căror existenţă o negau cu vehemenţă (Strigam şi noi : “Fanaticii ortodocşi! Învinuiesc pe toată lumea şi interzic totul, dar noi nu vom permite să ni se pună ochelari la ochi şi ne vom continua drumul!”). De aceea, nu doar experienţa bucuriilor, ci şi a nebuniilor noastre din trecut, ne îndeamnă să vă avertizăm: nu repetaţi aceleaşi greşeli!

Dar noi nu somăm pe nimeni. Biserica nu este un loc pentru paradă, unde rânduri frumos aşezate de “tineri luptători” mărşăluiesc înspre nişte idealuri mistice. Dimpotrivă – noi suntem generaţia “celor lăsaţi la vatră”. În singurătate, ne târâm către Adevăr. Însă putem depune mărturie că Ortodoxia este spaţiul vieţii. Aici poţi deveni Om, aici poţi dobândi motivul pentru ca să trăieşti. Aici poţi să gândeşti şi să iubeşti.

Totuşi, ca să fiu sincer, nu ne-a fost tot timpul uşor să fim singuratici. A fost destul de greu să suportăm sarcasmul prietenilor necredincioşi sau ţipătele poruncitoare ale vreunei bătrâne “evlavioase”. Ne-a fost greu să ne ascundem credinţa şi să păstrăm darurile cereşti numai pentru noi. Cu alte cuvinte, a devenit greu să fim creştini numai în interiorul bisericii. De aceea, ne-am decis să ne întâlnim între noi. Ne-am hotărât să demonstrăm tuturor că Biserica nu este alcătuită numai din femei bătrâne, ci şi noi facem parte din ea. Ne-am decis să devenim nu doar ortodocşi, ci nişte ortodocşi tineri. Nu ştim dacă vom reuşi sau nu; dar suntem pregătiţi pentru încercări şi greşeli. Ne vom strădui să răbdăm greşelile noastre şi pe cele ale prietenilor noştri.

Nu suntem o sectă. Suntem doar nişte oameni care ştiu că “sub cerul albastru se află o cetate de aur”. Care ştiu că aceste versuri dintr-un poem nu vorbesc despre vreun vis născocit, ci despre o Cetate cerească – Ierusalimul cel de Sus, despre care vorbeşte cartea Apocalipsei (autorul ei este Apostolul Ioan, cel simbolizat în icoanele ortodoxe printr-un vultur ceresc, a cărui privire inefabilă este de neuitat). Deci, noi suntem gata să începem o călătorie înspre această Cetate.

Deci, ce zici? Ni te alături?

Anunțuri
No comments yet

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: