Apologeticum: Sfinţii din Aiud nu dorm – Noi minuni ale sfinţilor martiri de la Aiud
Un părinte din Cluj, care avea probleme foarte mari în parohie cu privire la o bucată de teren ce aparţinea bisericii, a dat în judecată pe cei care au luat acest teren. Ş mulţi ani de zile s-a tot judecat şi nu şi-a rezolvat această problemă. Dar, venind la Aiud, i-am dăruit un femur din osuarul de la Aiud. L-a primit cu lacrimi în ochi şi s-a bucurat foarte mult şi când l-a dus la biserică a ţinut mult ca să-i spună Sfântul care-i este numele. I-a pus pe toţi cei din parohie să se roage, au făcut slujbe speciale pentru acest Sfânt şi Sfântul le-a spus că-l cheamă Gheorghe. Asta a fost o bucurie foarte mare pentru el, pentru că şi pe el îl cheamă tot Gheorghe. Şi, după ce i s-a descoperit şi numele, nu a mai durat mult şi după câteva zile i s-a rezolvat şi problema aceasta juridică legată de acel pământ.
Nişte fii duhovniceşti de-ai acestui părinte, respectiv soţia, nu putea rămâne însărcinată de patru ani de zile. Şi le-am dat ulei din candela sfinţilor, spunându-le să ia câte trei picături după anaforă şi după aghiasmă. Au şi făcut, şi aceasta a rămas însărcinată. Tot acestei femei i-a crescut la un moment dat la piept un chist exterior cam de vreo 4 mm şi mi-a spus că s-a dat cu untdelemn de la sfinţi dimineaţa şi până seara nu mai avea nimic.
O altă fată din Cluj a venit cu un grup din oraş şi s-a închinat la Sfinţi, s-a închinat la icoana Maicii Domnului şi i-a cerut voie maicii care era la osuar dacă poate să se dea cu puţin untdelemn la cap. A făcut acest lucru şi a revenit după o perioadă spunând că după 4 zile, când s-a pieptănat nu mai avea nicio problemă la cap. Şi i-a arătat maicii căreia i-a cerut să-i dea voie să ia untdelemn locul unde era chistul la cap; era destul de mare. Se vedea în acel loc acum ca un punct alb şi ca o arsură.
Tot aşa nişte maici cu dureri foarte mari de cap s-au dat cu acest untdelemn din candela Sfinţilor şi li s-au oprit pe loc durerile.
O familie din Piteşti, soţ şi soţie, tineri, erau foarte întristaţi ca nu puteau avea un copil şi se gândeau să abordeze o viaţă de familie mai austeră, mai despărţită unul de celălalt. Eu le-am vorbit despre Sfinţi şi despre uleiul din candela Sfinţilor şi le-am dat să ia împreună acel untdelemn. Soţia avea un virus în organism care, dacă ea ar fi rămas însărcinată, ar fi provocat multe complicaţii fătului, acest lucru contribuind şi el foarte mult la stările lor de deznădejde. Dar, prin minune dumnezeiască, ea a rămas însărcinată şi, după ultima analiza medicală, a constat că acesta dispăruse din organism.
Unui bărbat din Bucureşti de 46 de ani, i-au venit în ianuarie surorile disperate cu maşina, plângând pentru că fuseseră prin Bucureşti pe la Sfântul Nectarie, pe la Sfântul Ilie Lăcătuşul, să le asculte Sfinţii rugăciunea şi să-l vindece pe fratele lor care era internat în spital, operat pe creier şi care se afla în comă din cauza unei tumori foarte mari, nemaiprimind nicio şansă de supravieţuire din partea medicilor. Şi, mergând la Radu Vodă şi aflând de la o femeie că sunt Sfinţi mari care fac minuni la Aiud, au venit spre seară şi plângeau cu amar din faţa casei şi până la osuar, şi acolo, în faţa icoanei Maicii Domnului şi a Sfintelor Moaşte. Le-am dat untdelemn şi le-am spus să-l dea pe cap în semnul Sfintei Cruci. Când au ajuns la Bucureşti aşa au şi făcut. Şi după ce l-au dat cu untdelemn, medicii s-au răzgândit şi l-au băgat din nou în operaţie. L-au operat şi minune dumnezeiască! După trei zile de la operaţie a fost în picioare, fără pierderi de memorie, fără ameţeli, fără nicio reacţie adversă la problema pe care a avut-o la cap. Iar în Săptămâna Patimilor, în Joia Mare, au venit împreună la Aiud şi plângeau toţi de bucurie. Bărbatul a fost cel care a condus maşina de la Bucureşti până la Aiud, ca să aducă mulţumire Sfinţilor pentru această minune care s-a făcut cu el. I-am şi văzut operaţia. Un sfert din cap era tăiat în zona frunţii. Şi era şi el oarecum şocat de locul Aiudului, pentru că nu se aştepta să vadă mănăstirea în forma în care este ea, adică pe Râpa robilor. Intrând în osuar, a rămas oarecum mut faţă de ce a văzut acolo – icoana Maicii Domnului şi Sfintele Moaşte. Mama lui spunea întruna de mulţimea lacrimilor vărsate pentru copilul său că i-au secat şi lacrimile şi mulţumea Maicii Domnului şi acestor Sfinţi că i l-a vindecat. Ţi se sfâşia inima când te uitai la ei. Ei sunt o mărturie mare de credinţă a unei întregi familii care s-au rugat pentru un fratele de-a lor ca Dumnezeu să-l vindece.
O femeie din Târgu Jiu a venit cu taxi-ul, maşină plătită de unul dintre băieţii ei, cu boli foarte multe în organism, printre care un diabet foarte ridicat, o infecţie foarte mare la picior, o gangrenă deschisă, care în timp, în loc să se cicatrizeze, s-a făcut şi mai mare din cauza diabetului, şi avea dureri foarte mari care nu o lăsau să doarmă noaptea. A spus că de luni de zile nu mai dormise. Era disperată. A mers pe la toate mănăstirile din zona Târgu Jiului, a fost la slujbele Sfântului Maslu foarte des, atât la mănăstire cât şi acasă, era spovedită şi împărtăşită. Şi tot aşa, ca în cazul celălalt, un părinte din Sfântul Munte i-a spus că la Aiud sunt Sfinţi care fac minuni foarte mari şi să meargă acolo neapărat pentru că va primi ajutor de la Dumnezeu. A venit la Aiud plângând cu disperare de durerile şi de necazurile ei. I-am dat un litru de untdelemn din candela Maicii Domnului de la Sfinţi şi i-am spus să se dea în semnul Sfintei Cruci pe rană de 40 de ori. Asta a şi făcut şi la mai puţin de o săptămână m-a sunat şi mi-a spus cu lacrimi în ochi că i-au încetat durerile. Nu o mai durea deloc, asta în condiţiile în care lua medicamente de la cele naturiste şi până la celelalte, fără niciun rezultat. Şi în mai puţin de două săptămâni mi-a spus că a început să i se cicatrizeze rana.
Un părinte din Satu Mare a primit binecuvântare de la preasfinţitul Iustinian de a aduce Sfinte Moaşte de la Aiud la biserică şi să le păstreze în Sfântul Altar. Şi mi-a spus că până să aducă sfintele moaşte în parohie erau întotdeauna neînţelegeri şi tensiuni între credincioşi. Dar de când au venit Sfintele Moaşte s-a aşternut o pace şi o linişte peste tot. Un alt lucru extraordinar pe care l-a spus părintele a fost că au început să vină oameni care până atunci nu cercetau deloc biserica. Pur şi simplu se vedea că erau parcă chemaţi şi aduşi în biserică de o forţă nevăzută, de harul lui Dumnezeu şi voiau să caute ceva în biserica respectivă. Şi părintele, văzându-i aşa porniţi, le-a spus despre Sfinţii de la Aiud la care s-au închinat cu multă evlavie şi cu lacrimi în ochi. Şi mai mult, părintele, având şi ceva construcţii de făcut, a început să primească donaţii datorită acestui har pe care îl au Sfinţii şi datorită liniştii pe care o primesc oamenii atunci când se închină la aceste Sfinte Moaşte.
O fiică duhovnicească din Aiud, având mari probleme cu sarcina din cauza unei infecţii urinare de care nu a scăpat cu niciun medicament, s-a închinat la Sfintele Moaşte, a luat din untdelemnul Sfinţilor şi înainte de naştere cu vreo patru luni de zile, după ce a repetat analizele, medicii i-au spus că nu mai are deloc acea infecţie urinară.
Un călugăr român din obştea mănăstirii Sf. Sava din Ierusalim mi-a relatat o întâmplare minunată. Într-una din zile, stareţul se ducea, după obicei, să se închine la sfintele moaşte din osuarul mănăstirii, care cuprinde părticele dintr-o mulţime de sfinţi mari, printre care si sfinte moaşte de la Aiud, pe care părintele stareţ le ţinea cu multă evlavie. Şi, în ziua aceea, când a intrat, o mireasmă puternică l-a învăluit deodată. Şi a căutat la toate moaştele să vadă de unde vine mireasma şi, spre surprinderea şi bucuria lui, a văzut că mireasma venea de la sfinţii de la Aiud. A chemat toată obştea să se închine şi mare i-a fost mirarea când a aflat că românii nu şi-au canonizat martirii şi zac aruncaţi în gropile Aiudului.
De aceea îndemn pe toţi credincioşii să se închine şi să îi cinstească pe aceşti mari martiri ai noştri, pentru că aşa cum spune Părintele Justin, numai rugăciunile lor ne mai pot scăpa neamul din căderea mondială de azi.
OFRANDE
Radu Gyr
Din luptele şi-nfrângerile noastre
aşternem trepte altor noi destine,
o scară de argint peste dezastre,
s-o urce paşii lumii care vine.
Din fiecare rană ce ne doare,
din orice răstignire mai adâncă,
am pus armuri pe piepturi viitoare
şi-o spadă grea în mâini ce nu sunt încă.
Din mărăcini, din lacrimi şi din cuie
vor creşte mângâierile fraterne
pe care, mâine, alţii le-or aşterne
pe frunţi ce-n urma noastră suie.
Iar dac-am plâns, din lacrima măiastră
răsare mângâierea de mătase
pe care mâine alţii au s-o lase
pe alte frunţi ce cresc din fruntea noastră.
Şi când, sub noaptea smârcului şi-a zloatei,
închidem luptă, lacrimă şi rană,
din viermuirea noastră subterană
noi creştem pâine pentru foamea gloatei.
extras din revista Atitudini, nr. 6
A doua duminică de după Pogorârea Sfântului Duh, este consacrată sfinţilor români pentru a arăta că Duhul Sfânt adus roade şi in neamul nostru. Dacă la Cincizecime Pogorârea Duhului s-a facut văzută în chipul limbilor de foc şi auzită ca o suflare de vânt, după această dată, singura dovada a prezenţei Duhului în lume sunt sfinţii. Neamul nostru a dat o mulţime nenumarată de sfinţi din toate categoriile sociale: oameni simpli, soldaţi, negustori, monahi, conducatori, domni şi inalti dregători, preoti si episcopi, oameni căsătoriţi. Ei sunt cei care ne prezintă in faţa Lui Dumnezeu, care se roagă pentru poporul nostru, care abat mania dreapta al Lui Dumnezeu şi care ne aduc izvor de binecuvantare.
Toate generaţiile au adus prinosul lor de sfinţi, de aceea sfintenia nu este doar o pagina in trecutul bisericii şi poporului nostru, ci trebuie sa fie o permanenţă. Când nu vom mai avea sfinti, suntem sortiti pieirii.
În Sfânta Scriptură, Dumnezeu ne arată ce se întâmplă când dispar sfinţii dintr-o comunitate sau chiar din lume. Prima lecţie este cea a Potopului. Atunci dispăruseră oamenii care implineau voia Lui Dumnezeu şi atunci a venit sfârşitul acelei lumi.
A doua lecţie este cea a Sodomei şi Gomorii. O societate care a cultivat cu perseverenţă păcatul şi uitarea de Dumnezeu, care a dispretuit sfinţii a primit distrugerea prin foc! Atunci cand au dispărut sfintii de pe pămant – oamenii care sa caute şi sa implineasca voia Lui Dumnezeu – atunci a venit şi distrugerea.
Toţi sfintii români s-au născut in familii creştine, si in comunităţi creştine. Ei nu au apărut de nicăieri ci au fost esenţa credintei şi ostenelior duhovniceşti ale comunităţii creştine in care s-au nascut.
De aceea avem responsabilitatea de a cultiva implinirea Evangheliei – adică sfinţenia- in viaţa noastră. Dacă suntem indiferenti faţă de păcatul generalizat în jurul nostru, dacă ne ingaduim sa avem dorinte şi gânduri păcătoase, atunci suntem vinovati pentru lipsa sfintilor din generaţia noastră.
Atunci când un ogor este năpădit de spini, toate florile de pe el sunt inabuşite. Este imposibil sa apara o floare deosebita intr-un câmp plin de spini!
Singura soluţie pentru curatarea acestui ogor este sa dai foc spinilor.Aşa procedează Dumnezeu şi cu comunităţile in care este cultivat păcatul şi sfinţenia este dispretuită.
In jurul nostru s-a generalizat păcatul. Multi sunt dezgustati de rugaciune si post, sau, mai mult chiar, de ideea de rugăciune sau nevoinţă. S-au creat idoli moderni şi fiecare aleargă după dumnezeul lui – bani, distractie, sanatate, putere, viaţă lungă, etc – luptand pe fată impotriva Adevăratului Dumnezeu şi a poruncilor Lui.
Acest comportament nu poate sa aducă decat mania lui Dumnezeu şi lumea in care traim, este plina de semnele maniei Domnului! Sfintenia este astăzi dispretuită şi de aceea lipsesc şi sfintii care sa imblânzească pe Dumnezeu (vezi rugaciunea lui Moise pt poporul păcătos, interventia lui Avraam pt locuitorii Sodomei).
Cinstind sfintii neamului nostru, trebuie sa le urmăm modelul. Este singura cinstire adevărată.
A cinsti, a admira pe cineva inseamnă să doresti sa ajungi ca el, sa-ţi rânduiesti viaţa după modelul lui.
Multi tineri de azi se declară fani ale unor personalităţi: sportivi, actori, cantareti, etc: aceasta înseamnă că încep să se comporte ca aceea, să vorbească ca ei, sa aibă gesturile lor. Se imbracă după modelul „idolului” lor se tund la fel ca el, în toate încercând să i se asemene.
Asa ar trebui sa facem si noi cei care ne lăudam cu cinstirea sfintilor nostri. Din păcate se observă tocmai contrariul, nu numai ca nu imitam pe sfinti ci chiar avem o viata total contradictorie cu modelul lor.
Din aceasta cauza sfintii nu ne sunt numai rugători pentru noi ci ei vor fi şi cei mai mari acuzatori ai nostri.
In fata judecătorului, vor spune că s-au născut în acelaşi popor ca şi noi, că au trait in aceleaşi mediu, au infruntat poate necazuri mai mari decât ale noastre, la fel ca noi, au fost ispiţi de lume, de diavol şi de trup, dar ei s-au inarmat cu poruncile Evangheliei si au biruit toate devenind sfinti ai lui Dumnezeu.
Duhul Sfânt fuge se oamenii leneşi, de cei comozi care doresc un creştinism confortabil, care nu le cere nici un efort pentru mantuire, care iubesc mai mult păcatul decât poruncile Lui Dumnezeu.
Cinstim astăzi sfintii romani ca roade ale Duhului Sfânt în neamul nostru românesc, dar să luam aminte, daca nu vom lupta şi noi pentru sfintenie, dacă nu vom crea in mijlocul nostru mediul propice pentru ridicarea unor sfinti in generatia noastră, va veni peste noi mânia lui Dumnezeu.
Generatia care nu va mai avea sfinti, cu certitudine, va fi ultima generaţie din neamul nostru!
· A doua duminică este consacrată sfinţilor români . Ac. Arată că Duhul Sf. A adus
roade şi in neamul nostru. Daca la cincizecime Pogorârea Duhului s-a facut văzuta şi auzită, după ac dată singura dovada a prezenţei Duhului in lume sunt sfinţii.
Război întru cuvânt: MARTURISIRE DE CREDINTA IMPOTRIVA ECUMENISMULUI IN BISERICA GRECIEI
Textul complet al Mărturisirii de Credinţă (împreună cu semnăturile) este acesta:
“Toţi cei care prin harul lui Dumnezeu am crescut în dogmele cele binecinstitoare şi urmăm în toate Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească credem că:
Singura cale mântuitoare pentru oameni[2] este credinţa în Sfânta Treime, în opera şi învăţătura Domnului nostru Iisus Hristos, care sunt continue în trupul Lui, Sfânta Biserică. Hristos este singura lumină adevărată[3]; nu există alte lumini care să ne lumineze, nici alte nume care pot să ne mântuiască: „Şi nu este întru alt întru nimic mântuire, pentru că nici nume este altul sub cer dat întru oameni, întru care trebuie să ne mântuim noi”[4]. Toate celelalte credinţe, toate religiile care ignoră şi nu-L mărturisesc pe Hristos „venit în trup”[5], sunt făcături omeneşti şi lucrurile diavolului[6], nu conduc la adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu şi la naşterea din nou prin dumnezeiescul Botez, ci îi rătăcesc pe oameni şi îi conduc la pierzare. Noi, creştinii care credem în Sfânta Treime, nu avem acelaşi Dumnezeu cu nici o altă religie: nici cu aşa-numitele religii monoteiste (iudaismul şi islamul), care nu cred în Sfânta Treime.
De două mii de ani, Biserica întemeiată de Hristos şi călăuzită de Sfântul Duh a rămas statornică şi neclintită în Adevărul mântuitor învăţat de Hristos, predat de Sfinţii Apostoli şi păzit de Sfinţii Părinţi. Nu a fost îngenuncheată de cumplitele prigoane ale iudeilor, iniţial, şi ale închinătorilor la idoli, mai apoi, în primele trei secole; a arătat o mulţime de martiri şi a ieşit biruitoare, dovedind originea ei dumnezeiască. După cum minunat spune Sfântul Ioan Gură de Aur: „Nimic nu este mai puternic decât Biserica… Dacă porţi război împotriva vreunui om, fie ai învins, fie ai fost învins; dar dacă porţi război împotriva Bisericii, vei fi învins fără să te dumireşti, căci Dumnezeu este mai tare decât toate”[7].
După încetarea prigoanelor şi triumful Bisericii asupra vrăjmaşilor din afară, adică a iudeilor şi a închinătorilor la idoli, s-au înmulţit şi s-au împuternicit vrăjmaşii dinăuntru ai Bisericii. Au apărut diferite erezii, care au încercat să perimeze (răstoarne) şi să falsifice credinţa predanisită, aşa încât credincioşii să fie zăpăciţi şi să slăbească încrederea lor în adevărul evanghelic şi în cele încredinţate. Marele Vasilie schiţând situaţia bisericească, creată de erezia lui Arie, care a dominat timp de patruzeci de ani şi administrativ, zice: „Dogmele Părinţilor sunt dispreţuite, predaniile apostolice sunt socotite de nimic, invenţiile oamenilor mai noi înlumesc Bisericile; aşadar, oamenii nu mai teologhisesc, ci tehnologhisesc; înţelepciunea lumii are întâietate îndepărtând lauda Crucii. Păstorii sunt izgoniţi, iar în locul lor sunt introduşi lupi grei care sfârtecă turma lui Hristos”[8].
Ce s-a întâmplat cu vrăjmaşii din afară, religiile, s-a întâmplat şi cu cei din interior, ereziile. Biserica – prin marii şi luminaţii Sfinţi Părinţi, a definit şi a îngrădit credinţa Ortodoxă prin hotărârile Sinoadelor Ecumenice şi Locale referitoare la anumite învăţături îndoielnice, dar şi prin conglăsuirea Părinţilor (consensus Patrum) asupra întregului de teme al credinţei. Suntem mai siguri când îi urmăm pe Sfinţii Părinţi şi nu mutăm hotarele pe care ei le-au aşezat. Cuvintele „Următori Sfinţilor Părinţi” şi „Nu muta hotarele pe care le-au aşezat Părinţii noştri” constituie o linie sigură de drum şi supapa de siguranţă a credinţei şi vieţuirii noastre ortodoxe. Prin urmare punctele de bază ale mărturisirii noastre sunt următoarele:
1. Păzim neclintite şi nefalsificate toate cele legiuite de Sinoade şi de Părinţi. Primim toate câte ei le-au primit şi condamnăm toate câte ei le-au condamnat, ferindu-ne de contactul cu toţi cei care inovează în chestiunile credinţei. Noi nici nu adăugăm, nici nu desfiinţăm vreo învăţătură, nici nu o schimbăm. Sfântul Ignatie al Antiohiei, purtătorul de Dumnezeu, scria deja în Epistola sa către Sfântul Policarp al Smirnei: „Tot cel ce se pronunţă împotriva celor hotărâte, chiar dacă ar fi vrednic de crezare, chiar dacă ar posti, chiar dacă ar trăi în feciorie, chiar dacă ar face minuni, să-ţi fie lup în piele de oaie, care lucrează stricarea oilor”. Sfântul Ioan Gură de Aur, tâlcuind cuvântul Apostolului Pavel: „Dacă cineva va binevesti vouă, altceva decât aţi primit, să fie anatema”, observă că Apostolul „nu a zis că dacă propovăduiesc împotrivă sau leapădă totul, ci chiar şi ceva foarte mic dacă v-ar binevesti în afara celor primite, chiar dacă de întâmplare vor fi mişcaţi, anatema să fie”[9]. Sinodul al VII-lea Ecumenic, proclamând hotărârile lui împotriva iconomahilor către clericii din Constantinopol, scrie: „Am urmat Predaniei Bisericii Universale şi nu am făcut nici destindere (scoatere), nici prisosinţă (adaos), ci învăţându-ne apostoliceşte, ţinem Predaniile pe care le-am primit, primind şi îmbrăţişând întotdeauna câte Sfânta Biserică Universală de la începutul vremurilor a primit oral şi prin scris… Căci adevărata şi prea dreapta judecată a Bisericii nu acceptă nimic a înnoi în ea, nici a face vreo scoatere. Drept aceea, noi, urmând legilor părinteşti şi primind harul de la unicul Duh, am păzit toate cele ale Bisericii fără a tăia sau a împuţina cu ceva”[10].
Împreună cu Sfinţii Părinţi şi cu Sfintele Sinoade lepădăm şi anatematizăm toate ereziile care s-au ivit în cursul istoric al Bisericii. Dintre ereziile vechi, care supravieţuiesc până azi, condamnăm arianismul (supravieţuieşte la minciuno-martorii lui Iehova) şi monofizitismul, cel radical al lui Eutihie şi cel moderat al lui Sever şi Dioscor, conform hotărârilor Sinodului IV Ecumenic de la Calcedon şi învăţăturii hristologice a marilor Sfinţi Părinţi şi Dascăli, precum a Sfântului Maxim Mărturisitorul, a Sfântului Ioan Damaschinul, a Marelui Fotie şi a imnelor din cult.
2. Proclamăm că papismul (romano-catolicismul – n.tr.) este pântecele ereziilor şi al rătăcirilor. Învăţătura despre „Filioque”, adică a purcederii Sfântului Duh şi de la Fiul, este contrară celor pe care Însuşi Hristos le-a învăţat despre Sfântul Duh. Întreaga ceată a Părinţilor – şi în sinoade şi în parte – consideră papismul ca erezie, pentru că în afară de Filioque, a introdus o mulţime de alte rătăciri, precum primatul şi infailibilitatea papei, azima, focul curăţitor, imaculata concepţie a Născătoarei de Dumnezeu, graţia creată, răscumpărarea iertărilor (indulgentiae); a schimbat aproape toată învăţătura şi practica în legătură cu Botezul, Mirungerea, Dumnezeiasca Euharistie şi celelalte taine şi a transformat Biserica într-un stat lumesc.
Papismul actual s-a abătut mult mai mult decât papismul medieval de la învăţătura Bisericii, aşa încât el nu mai constituie continuarea vechii Biserici Apusene. A introdus o mulţime de noi exagerări în „mariologie”, precum învăţătura despre Născătoarea de Dumnezeu ca „împreună-mântuitoare” (corredemptrix) a neamului omenesc. A încurajat „Mişcarea Harismatică” a grupărilor protestante, chipurile pnevmato-centrice. A înfiat metode spirituale orientale de rugăciune şi meditaţie. A introdus noi inovaţii în dumnezeiescul cult, precum corurile şi orgile muzicale. A prescurtat şi distrus cu totul Dumnezeiasca Liturghie. În spaţiul Ecumenismului a pus bazele religiei mondiale (pan-religia), recunoscând prin Conciliu II Vatican „viaţa duhovnicească” a celor de alte religii. Minimalismul dogmatic a condus şi la o împuţinare a cerinţelor morale, dată fiind legătura dintre dogmă şi morală, având ca urmare căderile morale ale înalţilor prelaţi şi dezvoltarea între clerici a deviaţiilor morale ale homosexualităţii şi ale pedofiliei[11]. Continuând să susţină „Uniaţia”, această caricatură a Ortodoxiei, prin care ca printr-un cal troian îi înşeală şi îi atrage pe credincioşi, torpilează dialogul şi demistifică aşa-numitele sincere dispoziţii pentru unire.
În general, există o schimbare radicală a papismului şi o întoarcere spre protestantism după Conciliul II Vatican, precum şi o înfiere a unor diferite mişcări „spirituale” ale „Noii Ere”.
Conform Sfântului Simeon al Tesalonicului – Mistagogul, papismul a a provocat Bisericii cea mai mare stricăciune din câte au provocat toate ereziile şi schismele împreună. Noi ortodocşii avem comuniune cu papii dinainte de schismă şi pe mulţi papi îi sărbătorim ca sfinţi. Papii după schismă sunt eretici; au încetat să mai fie succesori în tronul Romei, nu au succesiune apostolică, pentru că nu au credinţa Apostolilor şi a Părinţilor. Din acest motiv, pe orice papă „nu doar că nu-l avem în comuniune, dar îl numim şi eretic”. Din cauza blasfemiei împotriva Sfântului Duh prin învăţătura despre Filioque, L-au pierdut pe Sfântul Duh, iar toate la ei sunt lipsite de har. Nici o taină a lor nu este validă după Sfântul Simeon. „Deci blasfemiază inovatorii şi departe de Duhul sunt, blasfemiind împotriva Duhului Sfânt, şi cu desăvârşire nu este întru ei Duhul Sfânt; pentru care şi cele ale lor sunt fără har, după cum harul Duhului l-au nesocotit şi l-au subminat… pentru care şi Duhul Sfânt nu se află întru ei, şi nimic duhovnicesc întru ei şi toate cele de la ei sunt goale şi noi şi contrarii Predaniei dumnezeieşti”[12].
3. Aceleaşi sunt valabile, într-un mai mare grad, pentru Protestantism, care ca un copil al papismului a moştenit multe erezii, iar pe de altă parte a adăugat mult mai multe; respinge Predania, acceptând doar Sfânta Scriptură (sola Scriptura), pe care o răstălmăceşte; desfiinţează Preoţia ca Har tainic special, cinstirea Sfinţilor şi a icoanelor; subestimează persoana Născătoarei de Dumnezeu; respinge monahismul; din Sfintele Taine acceptă doar Botezul şi Dumnezeiasca Euharistie, denaturând şi în acestea învăţătura şi practica Bisericii; învaţă predestinaţia absolută (calvinism) şi îndreptarea (mântuirea) doar prin credinţă, iar, în cele din urmă, partea lui „progresistă” a introdus preoţia femeilor şi căsătoria homosexualilor, pe care îi primeşte şi în Preoţie. Însă, în principal, este absentă eclesiologia, pentru că nu există sensul de Biserică, aşa cum îl deţine Predania Ortodoxă.
4. Unica modalitate de restabilire a comuniunii noastre cu ereticii este proclamarea rătăcirii în ceea ce-i priveşte şi pocăinţa, aşa încât să fie o adevărată unire şi pace; unire cu adevărul şi nu cu rătăcirea şi cu erezia. Pentru încorporarea ereticilor în Biserică, acrivia canonică pretinde primirea lor prin Botez. „Botezul” lor anterior, săvârşit în afara Bisericii, fără întreita afundare şi ridicare a celui ce se botează în apa sfinţită printr-o rugăciune specială şi de către un preot neortodox, nu este botez. Sunt lipsiţi de Harul Sfântului Duh, care nu există în cadrul schismelor şi ereziilor, şi, prin urmare, nu avem nimic comun care să ne unească, precum zice Marele Vasile: „Cei ce s-au lepădat de Biserică n-au mai avut harul Duhului Sfânt peste ei, căci a lipsit comunicarea prin întreruperea succesiunii… cei ce s-au rupt, devenind mireni, n-au avut nici putere de a boteza, nici de a hirotoni; nici nu puteau da altora harul Duhului Sfânt, de la care ei au căzut”[13].
Pentru aceasta este netemeinică şi nesigură noua încercare a ecumeniştilor de a impune concepţia că avem botez comun cu ereticii, şi pe inexistenta unitate baptismală să susţină unitatea Bisericii, care există – chipurile – acolo unde există botezul[14]. Însă cineva intră în Biserică şi devine membru al ei, nu prin orice botez, ci prin singurul şi unicul Botez săvârşit de preoţii care au Preoţia Bisericii.
5. Atâta vreme cât ereticii continuă să rămână în rătăcire, respingem comuniunea cu ei, şi în mod deosebit rugăciunile în comun. Sfintele Canoane, în întregul lor, interzic nu doar coliturghisirile şi rugăciunile în comun în biserici, ci şi simplele rugăciuni în comun în spaţii private. Poziţia severă a Bisericii vis-a-vis de eretici provine dintr-o adevărată iubire şi dintr-un sincer interes pentru mântuirea lor şi dintr-o grijă pastorală ca nu cumva credincioşii să fie atraşi în vreo erezie. Cine iubeşte, arată adevărul, nu-l lasă pe celălalt în minciună; altfel, iubirea, concordia şi pacea cu el sunt prefăcute şi false. Există un război bun şi o pace rea. „Căci mai vrednic de laudă este un război decât o pace care desparte de Dumnezeu” - spune Sfântul Grigorie Teologul[15]. Şi Sfântul Ioan Gură de Aur recomandă: „Dacă vezi că se vatămă buna-cinstire, nu da întâietate împăcării în detrimentul adevărului, ci împotriveşte-te cu vitejie până la moarte… netrădând nicidecum adevărul”. Iar în altă parte recomandă accentuând: „Să nu acceptaţi nici o dogmă nouă sub pretextul iubirii”[16]. Această poziţie a Părinţilor şi-a însuşit-o şi marele luptător şi mărturisitor al Credinţei Ortodoxe înaintea latinilor, Sfântul Marcu al Efesului Evghenicul, care îşi încheie propria Mărturisire de Credinţă la Florenţa prin următoarele cuvinte: „Toţi Dascălii Bisericii, toate Sinoadele şi toate Dumnezeieştile Scripturi ne sfătuiesc să fugim de cei care cugetă diferit (cu alte credinţe) şi a sta departe de împărtăşirea cu ei. Deci, să dispreţuiesc eu toate acestea, şi să urmez celor care, sub pretenţiozitatea unei păci fabricate, poruncesc unirea? Celor care au violat sfântul şi dumnezeiescul Simbol şi Îl introduc pe Fiul ca a doua cauză a Sfântului Duh? Căci celelalte ale dezaxaţiilor lor le las, avându-le pe cele de acum, dintre care şi un singur lucru era suficient, ca noi să ne fi despărţit de ei. Să nu pătimim aceasta niciodată, Mângâietorule Bune, şi fă să nu mă depărtez niciodată de credinţa faţă de care sunt dator, ci, ţinând învăţătura Ta şi a fericiţilor bărbaţi insuflaţi de Tine, să mă adaug părinţilor mei, ducând de aici, dacă nu altceva, măcar buna-cinstire”[17].
6. Până la începuturile secolului XX, Biserica a avut în mod ferm şi constant o poziţie de respingere şi de osândire în faţa tuturor ereziilor, precum este clar formulată în Sinodiconul Ortodoxiei, care se citeşte în Duminica Ortodoxiei. Se anatematizează ereziile şi ereticii, fiecare în mod particular; iar ca să nu rămână niciuna în afara anatemei, la sfârşit există o anatematismă generală: „Tuturor ereticilor anatema”.
Din păcate, această poziţie unică, fermă şi neoscilantă a Bisericii de până la începutul secolului XX a început treptat să fie abandonată, după Enciclica emisă de Patriarhia Ecumenică în 1920 „Către Bisericile lui Hristos de pretutindeni”, care, pentru prima oară, caracterizează în mod oficial ereziile ca biserici, care nu sunt înstrăinate de Biserică, ci sunt casnice (intime) şi rude. Recomanda „să se reaprindă şi să se întărească înainte de toate iubirea între Biserici, neconsiderându-ne unele pe altele ca străine şi ale celorlaţi, ci rudenii şi apropiate (casnice) în Hristos şi împreună-moştenitoare şi in corpore ale făgăduinţei lui Dumnezeu în Hristos“[18].
Se deschise deja drumul pentru înfierea, constituirea şi dezvoltarea în spaţiul Bisericii Ortodoxe a ereziei Ecumenismului, această panerezie, iniţial o invenţie protestantă, iar acum avizată şi de catolici, erezie care înfiază şi legiferează toate ereziile ca biserici şi atacă dogma despre Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică. Mai mult, a fost dezvoltată, se învaţă şi se impune de către Patriarhi şi episcopi o noua dogmă despre Biserică, o nouă eclesiologie. Conform acesteia, nici o Biserică nu este îndreptăţită să-şi revendice exclusiv pentru ea caracterul de Biserică universală şi adevărată. Fiecare este un fragment, o parte, dar nu Biserica întreagă. Toate împreună constituie Biserica.
Toate hotarele (definiţiile) pe care le-au pus Părinţii au căzut; nu mai există nici o linie de definire şi de demarcaţie între erezie şi Biserică, între adevăr şi rătăcire. Şi ereziile sunt biserici, şi desigur multe, precum cea papală (catolică), se consideră acum ca biserici surori, cărora împreună cu noi Dumnezeu le-a încredinţat grija pentru mântuirea oamenilor[19]. Există şi în cadrul ereziilor harul Atotsfântului Duh, drept pentru care şi botezul lor, precum şi toate celelalte taine sunt valide. Toţi câţi s-au botezat, oricărei erezii ar aparţine, sunt mădulare ale trupului lui Hristos, ale Bisericii. Blestemele şi anatemele sinoadelor nu mai sunt valabile şi trebuie radiate din cărţile liturgice. Ne-am adăpostit în „Consiliul Mondial al Bisericilor” şi ne-am vândut substanţial – şi aceasta doar prin aderarea noastră – propria conştiinţă de sine eclesiologică. Am desfiinţat dogma despre Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică, dogma despre „un (singur) Domn, o (singură) credinţă, un (singur) Botez”[20].
7. Acest sincretism intercreştin, a fost dezvoltat acum şi într-un sincretism interreligios, care pune semnul egal între toate religiile şi theosevia, cinstirea de Dumnezeu cea una, de-Dumnezeu-descoperită în Hristos, cunoştinţa dumnezeiască şi viaţa în Hristos. Este atacată, în consecinţă, nu doar dogma despre Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească în relaţie cu ereziile, ci şi dogma de căpetenie despre unica Revelaţie în lume şi unica mântuire a oamenilor prin Iisus Hristos în relaţie cu religiile lumii. Este cea mai mare rătăcire, cea mai mare erezie din toate veacurile.
8. Noi credem şi mărturisim că doar în Hristos există posibilitatea mântuirii. Religiile lumii şi ereziile duc la pierzare. Biserica Ortodoxă nu este doar Biserica adevărată; este Biserica cea Una. Doar ea a rămas fidelă Evangheliei, Sinoadelor şi Părinţilor, şi, prin urmare, doar ea reprezintă adevărata Biserică Universală a lui Hristos. După Cuviosul Stareţ Iustin Popovici, Ecumenismul este numele comun pentru falsele biserici ale Europei Apusene. Numele lor comun este panerezia[21].
Această panerezie a fost primită de mulţi patriarhi, arhiepiscopi, episcopi, clerici, monahi şi laici dintre ortodocşi. O învaţă „cu capul descoperit”, a aplică şi o impun în practică, împărtăşindu-se în felurite chipuri cu ereticii, prin rugăciuni în comun, schimb de vizite, colaborări pastorale, aşezându-se radical pe ei înşişi în afara Bisericii. Poziţia noastră inspirată de hotărârile canonice sinodale şi de exemplul Sfinţilor este evidentă. Fiecare trebuie să-şi ia în serios responsabilităţile sale.
9. Desigur că există şi responsabilităţi colective, iar în principal cele ale Ierarhilor şi teologilor noştri cu mentalitate ecumenistă în faţa pleromei ortodoxe şi a turmei lor. Acestora le declarăm întru frica lui Dumnezeu şi cu iubire că această poziţie a lor şi deschiderile lor în activităţile ecumeniste sunt condamnabile din orice parte am privi, pentru că:
a) pun la îndoială realmente Credinţa şi Predania noastră ortodox-patristică;
b) seamănă îndoială în inimile turmei şi îi clatină pe mulţi, conducându-i spre divizare şi schismă şi
c) atrag o parte a turmei în rătăcire şi prin aceasta într-un dezastru duhovnicesc.
Proclamăm, aşadar, că din aceste motive, cei care se mişcă în această iresponsabilitate ecumenistă, oricare ar fi poziţia pe care o ocupă în Organismul Ecleziastic, se opun Predaniei Sfinţilor noştri şi, în consecinţă, sunt în opoziţie cu ei.
De aceea, poziţia lor trebuie osândită şi respinsă de către întregul Ierarhilor şi al poporului credincios.
Mărturisirea de credinţă este semnată de următorii în mod doveditor şi verificabil”.
Au semnat-o şi o vor semna mult mai mulţi:
Metropolitan of Piraeus, Seraphim (in fotografie – n.n.)
Metropolitan of Gortyna and Megaloupolis, Jeremiah
Metropolitan of Kythera and Antikythera, Seraphim
Archmandrite Joseph, Abbot of the Sacred Monastery of Xiropotamos, Holy Mountain
Protopresbyter fr. George Metallinos, Professor Emeritus of the Athens University School of Theology
Protopresbyter fr. Theodore Zisis, Professor Emeritus of the Thessaloniki University School of Theology
Archmandrite Mark Manolis, Spiritual Superintendent of the “Pan-Hellenic Orthodox Union”
Archmandrite Athanasius, Abbot of the Sacred Monastery of Stavrovounion, Cyprus
Archmandrite Timothy Sakkas, Abbot of the Sacred Monastery of the Paraclete, Oropos
Archmandrite Cyril Kehayioglou, Abbot of the Sacred Monastery of the Pantocrator, Melissohori, Langadas
Archmandrite Sarandis Sarandos, Parish Priest of the Holy Temple of the Dormition of the Theotokos, Amarousion
Archmandrite Maximus Karavas, Abbot of the Sacred Monastery of Saint Paraskeve, Milochori, Ptolemais
Archmandrite Gregory Hadjinikolaou, Abbot of the Sacred Monastery of the Holy Trinity, Ano Gazea, Volos
Archmandrite Athanasius Anastasiou, Abbot of the Holy Monastery of the Great Meteora
Archmandrite Theocletus Bolkas, Abbot of the Sacred Hermitage of Saint Arsenios the Cappadocian, Chalkidike
Archmandrite Chrysostomos, Abbot of the Sacred Coenobium of Hossios Nicodemus, Pentalofos, Goumenissa
Archmandrite Theodore Diamantis, Abbot of the Sacred Monastery of Panaghia Molyvdoskepasti, Konitsa
Archmandrite Palamas Kyrillides, Abbot of the Sacred Monastery of the Nativity of the Theotokos, Kallipetra, Veria
Archmandrite Lavrentios Gratsias, Sacred Metropolis of Florina, Prespae and Eordaia
Archmandrite Meletios Vadrahanis, Sacred Metropolis of Florina, Prespae and Eordaia
Archmandrite Paul Dimitrakopoulos, Sacred Monastery of the Transfiguration of the Saviour, Moutsiala, Veria
Archmandrite Ignatius Kalaitzopoulos, Sacred Monastery of Saint Paraskeve, Milochori, Ptolemais
Archmandrite Simeon Georgiades, Sacred Monastery of the Holy Trinity, Ano Gazea, Volos
Archmandrite Augustine Siarras, Sacred Monastery of the Holy Trinity, Ano Gazea, Volos
Archmandrite Ambrose Gionis, Sacred Monastery of the Holy Trinity, Ano Gazea, Volos
Elder Gregory, Hieromonk, Danielites’ Sacred Hermitage, Katounakia, Holy Mountain
Elder Efstratios, Hieromonk, Sacred Monastery of the Great Lavra, Holy Mountain
Elder Philippos, Hieromonk, Retreat of Athanasius the Great, Lesser Saint Anna Monastery, Holy Mountain
Hieromonk Athanasius, Danielites’ Sacred Hermitage, Katounakia, Holy Mountain
Hieromonk Nicodemus, Danielites’ Sacred Hermitage, Katounakia, Holy Mountain
Hieromonk Nephon, Danielites’ Sacred Hermitage, Katounakia, Holy Mountain
Hieromonk Chrysostom Kartsonas, Retreat of Saint George, Lesser Saint Anna Monastery, Holy Mountain
Hieromonk Onuphrios, Retreat of the Precious Forerunner, Sacred Scete of Saint Anna, Holy Mountain
Hieromonk Chrysanthos, Retreat of the Precious Forerunner, Sacred Scete of Saint Anna, Holy Mountain
Hieromonk Azarias, Retreat of the Precious Forerunner, Sacred Scete of Saint Anna, Holy Mountain
Hieromonk Gabriel, Sacred Retreat of Panaghia Gorgoepikoos, Sacred Monastery of the Pantocrator, Holy Mountain
Hieromonk Pandeleimon, Sacred Retreat of Saint Pandeleimon, Sacred Monastery of the Pantocrator, Holy Mountain
Hieromonk Tychon, Sacred Retreat of the Pantocrator, Melissohori
Protopresbyter Lambros Fotopoulos, Parish Priest, Sacred Temple of Saint Kosmas of Aetolia, Amarousion, Attica Province
Protopresbyter John Fotopoulos, Parish Priest Sacred Temple of Saint Paraskeve, Attica Province
Protopresbyter Athanasios Menas, Loutraki, Corinthia Province
Protopresbyter Eleftherios Palamas, Saint Christophers, Ptolemais
Protopresbyter Constantine Mygdalis, Parish Priest, Sacred Temple of Saint Constantine, Volos
Protopresbyter Photios Vezynias, Professor, Sacred Metropolis of Lagadas
Protopresbyter Anthony Bousdekis, Parish Priest, Sacred Temple of Saint Nicholas, Nikaia, Piraeus
Presbyter Dionysios Tatsis, Educator, Konitsa
Presbyter Demetrios Psarris, Parish Priest, Sacred Temple of the Mighty Archangels, Sesklon, Aesonia
Presbyter Efthimios Antoniades, Sacred Metropolis of Larisa
Presbyter Anastasios Gotsopoulos, Parish Priest, Sacred Temple of Saint Nicholas, Patrae
Presbyter George Papageorgiou, Sacred Metropolis of Demetrias
Presbyter Peter Hirsch, Petrokerasa, Chalkidike
Presbyter Theophanes Manouras, Parish Priest of the Sacred Temple of Saint Athanasius, Velestino, Magnesia Province
Deacon Theologos Kostopoulos, Sacred Monastery of the Holy Trinity, Ano Gazea, Volos
Presbyter Paschalis Ginoudis, Sacred Metropolis of Larisa
Presbyter George Diamantopoulos, Lavrion, Sacred Metropolis of Mesogaia
Presbyter Basili Kokolakis, Parish Priest of the Sacred Temple of the Precious Cross, Holargos, Attica
__________________________________________________________________________________
[1] Text preluat din Săptămânalul Uniunii Panelenice, „Orthodoxos Typos”, nr. 1785 din 29 mai 2009, pp. 1 şi 7) şi tradus din limba greacă de monahul Leontie.
Textul original grec – aici. Semnăturile în limba engleză au fost preluate de pe adresa: http://oodegr.com/english/oikoumenismos/omologia_pistews.htm
[2] A se vedea opera lui Ghenadie al II-lea Scholarios, patriarhul Constantinopolului, Despre singura cale de mântuire a oamenilor (în greceşte), în Gheorghios SCholarios, Apanta ta evriskomena, Oevres Completes de Georges Scholarios, vol. I-VII, Paris 1928-1936, ed. L. Petit – X. Siderides – M. Jugie, vol. III, 434-452.
[3] Ioan 8:12: „Eu sunt lumina lumii; cel ce îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii”. Idem 3: 19: „Lumina a venit în lume, dar oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina”.[4] Fapte 4: 12.[5] I Ioan 4: 2-3: „Tot duhul care mărturiseşte pre Iisus Hristos că au venit în trup, de la Dumnezeu este; şi tot duhul care nu mărturiseşte pre Iisus Hristos că au venit în trup, de la Dumnezeu nu este; şi acela este al lui antihrist, de care aţi auzit că va veni; şi acum în lume este”.
[6] A se vedea Cosma Etolianul, Învăţături, în I. Menounou, Cosma Etolianul, Învăţături (şi Biografia), ed. „Tinos”, Atena, Învăţătura I 1, 37, pag.142: „Toate credinţele sunt mincinoase, false, toate ale diavolului. Acest lucru l-am înţeles drept adevărat, dumnezeiesc, ceresc, sănătos (corect), desăvârşit şi pentru mine şi pentru voi, cum că singură credinţa binecinstitorilor şi ortodocşilor creştini este bună şi sfântă, şi a crede şi a ne boteza în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”.
[7] Omilia înainte de surghiunire 1, EΠΕ 33, 186 (în limba greacă).
[8] Epistola 90, Către preasfinţii fraţi şi episcopi din Apus 2, EΠΕ 2, 20 (în limba greacă).
[9] Gal. 1:9. Omilii la Galateni, cap. I, PG 61, 624.
[10] Mansi, 13, 409-412.
[11] Laxismul şi decăderea morală chiar şi între clerici a fost semnalată chiar de la începuturile secolului XV de către Sfântul Simeon al Tesalonicului. A se vedea Epistola Dogmatică 16 în D. Balfour, Simeon, Arhiepiscopul Tesalonicului (1416/17 – 1429), Opere Teologice, Analekta Vlatadon 34, Tesalonic 1981, p.218: “Şi mai mult, ei nu privesc adulterul ca pe ceva ce implică iadul întreg, nici măcar în rândurile preoţilor lor, ci dimpotrivă, ei îşi doresc cu neruşinare concubine şi tineri pentru adulter şi doresc să slujească în fiecare zi”. Ibid,15 , pag. 216 : “De asemenea, ei nu au un mod de viaţă evanghelic; întrucât orice fel de lux şi adulter nu reprezintă pentru ei ceva reprobabil şi nici orice altceva ce este interzis pentru creştini”. Decăderile morale care se văd în ultimul timp chiar şi în rândul clerului ortodox sunt rezultatul liberalismului şi secularismului ecumenist.
[12] Dialog 23, PG 155, 120-121. Epistola despre fericiri 5, în D. Balfour, Simeon, arhiepiscopul Tesalonicului (1416-17 – 1429). Opere teologice, Analekta Vlatadon 34, Tesalonic 1981, p.226.
[13] Epistola I Canonică, Către Amfilohie de Iconium, canonul 1.
[14] În textul celei de-a 9-a Adunări Generale a Consiliului Mondial al Bisericii în Porto Alegre (Brazilia 2006) care a fost acceptat de către reprezentanţii Bisericilor Ortodoxe şi a avut ca titlu „Chemaţi să fie o Unică Biserică” (Called to be the One Church), în paragraful 8 se menţionează: „Toţi cei botezaţi în Hristos sunt uniţi în Trupul Lui”. În paragraful 9: „Faptul că noi toţi în comun aparţinem lui Hristos prin botezul în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, dă posibilitatea bisericilor şi le cheamă să păşească împreună chiar şi atunci când nu cad de acord. Asigurăm că există un singur botez, precum există doar un singur trup şi un singur Duh, o singură nădejde a chemării noastre, un singur Domn, o singură Credinţă, un singur Dumnezeu şi Tată al nostru, al tuturor (vezi Efes. 4: 4-6)”. Mitropolitul Ioannis (Zizioulas) de Pergam, în lucrarea Orthodox Ecclesiology and the Ecumenical Movement, Sourozh Diocesan Magazine (Anglia, august 1985, vol. 21, p. 23) a preîntâmpinat această poziţie scriind: “Within baptism, even if there is a break, a division, a schism, you can still speak of the Church. … The Orthodox, in my understanding at least, participate in the ecumenical movement as a movement of baptised Christians, who are in a state of division because they cannot express the same faith together, In the past this has happened because of a lack of love which is now, thank God, disappearing”. (În botez, chiar dacă există o ruptură, o despărţire, o schismă, poţi încă să vorbeşti despre Biserică. … Ortodocşii, cel puţin după părerea mea, participă la mişcarea ecumenică ca la o mişcare a creştinilor botezaţi, care se află într-o situaţie de despărţire, pentru că nu pot să exprime aceeaşi credinţă împreună. În trecut, aceasta se întâmpla din lipsa de iubire, care acum, slavă lui Dumnezeu, dispare.)
[15] Cuvânt apologetic despre fuga în Pont 82, ΕΠΕ 1, 176.
[16] Omilia 22 la Romani, 2, PG 60, 611. Omilia 2 la Filipeni,1, PG 62, 119.
[17] Mărturisirea de credinţă expusă la Florenţa, în Documents relatifs au Concile de Florence, II, Oeuvres anticonciliaires de Marc d’Ephese, de L. Petit, Patrologia Orientalis 17, 442.
[18] A se vedea I. Karmiris, „Monumente Dogmatice şi Simbolice ale Bisericii Ortodoxe Universale” (în limba greacă), vol. 2, p. 958.
[19] A se vedea Declaraţia Comună a papei Ioan Paul al II-lea şi a patriarhului Bartolomeu în timpul vizitei celui de-al doilea la Roma, pe 29 iunie 1995. Mai devreme, aceleaşi lucruri fuseseră proclamate şi de către Comisia Teologică Mixtă pentru Dialogul dintre ortodocşi şi catolici la Balamand (Liban) în 1993.
[20] Efeseni 4:5.
[21] Arhim. Iustin Popovici, Biserica şi Ortodoxă şi Ecumenismul (în limba greacă), Tesalonic 1974, p. 224.
- Lumea de azi, abundă in spectacole. Parcă nimic altceva nu este cautat cu mai multă ardoare decat spectacolul. Daca cineva are de spus ceva, trebuie neapărat sa-l imbrace in haina strălucitoare a show-ului, altfel va trece neobservat, nimeni nu are timp să asculte un mesaj lipsit de senzaţional. Din păcate mulţi creştini pretuiesc credinţa dupa cat de mult spectacol oferă. Smerenia, credinţa simplă, osteneala, metaniile, rugăciunea nu aduc multumire “consumatorilor” de religie . S-a petrecut undeva o minune? Este pe undeva vreun preot care poate să-ţi spună problemele tale inainte de a te vedea? Sau te dezleagă de orice, fără nici o osteneală din partea ta? Acolo e adevărata credinţă, acolo trebuie sa mergem!
- Evanghelia e plină de minuni, dar paradoxal pentru unii, este total lipsită de spectaculos! Mântuitorul Hristos vindecă bolnavi, incurabili, alungă demonii, inmulţeşte pâinea şi peştele, inviază morţii simplu, doar cu un cuvant! Lipsesc total cuvântările pompoase, pregătirea aperceptivă a celor prezenţi (azi s-ar numi spectatori), efectele speciale! Şi în cazul vindecării orbului din naştere minunea s-a facut simplu, fără nimic spectaculos.
- Asa sunt lucrurile Domnului nostru. El nu face spectacol, nu are nevoie sa impresioneze, pur si simplu voieste si totul se face dupa voia Lui. Diavolul in schimb este maestrul efectelor speciale. Neavând nimic de dăruit, rău fiind şi dătător de rău, diavolul are nevoie sa impresioneze, să-şi ascundă sub falsa strălucire a senzationalului, goliciunea şi nimicnicia. Astăzi multi oameni cauta in credinţă specaculosul, dar prin aceasta se fac de buna voie victime sigure a diavolului. Doresti show? Satana o sa ti-l ofere cu prisosinţă! Dar abia după tragerea cortinei vei afla că preţul “biletului” a fost sufletul tău.
- Sunt multi vânzători de idei religioase în zilele noaatre care fac show din numele Lui Dumnezeu, inşelând astfel pe toţi doritorii de fericire fara osteneală, ascunzandu-le sub luciul calp al vorbelor lor întunericul iadului!!
- Prin orb, Iisus Hristos ne arată drumul care duce la mântuire. Pentru a fi vindecat şi sufleteşte, orbul a trecut 3 probe:
- Proba ascultării – a primit să fie uns cu tină şi s-a supus poruncii de a merge să se spele la scăldătoarea Siloamului;
- Proba ispitei - a fost lăsat singur sa se lupte cu fariseii şi nu a cedat ispitei de a se dezice de Cel ce l-a vindecat. Mai mult L-a marturisit şi apărat riscand să-i atragă ura şi răzbunarea fariseilor;
- Proba credinţei – după infruntarea cu fariseii Iisus il intreabă: Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu? Dumnezeu nu obliga ci in deplina libertate îi cere credinţa. Liber, fostul orb intreabă: Cine este, ca să cred in El? Iar Iisus îi spune, L-ai şi văzut, vorbeşte cu tine! Făpturii libere şi înţelegătoare, Domnul îi lasă loc să chibzuiască. Iar omul vindecat, auzind ce mare este Vindecătorul său, mai mult decat un profet, indată a strigat Cred, Doamne! şi I s-a inchinat. „Prin aceasta el a mărturisit dumnezeiasca Lui putere; şi ca să nu fie doar o slujbă a buzelor, a adăugat şi fapta” (Sf. Ioan Gură de Aur).
Război întru cuvânt: lămurire asupra stilismului
In ultima vreme s-au exprimat pe anumite bloguri ortodoxe o serie de opinii referitoare la problema calendarului si a gruparilor bisericesti de stil vechi, in unele aparand mentionat si un link de pe siteul nostru. Din nefericire, aceste opinii prezinta doar o parte a problemei: anume, faptul ca introducerea calendarului a fost o manevra masonica menita sa faca un pas inainte in apropierea de apostazie a Bisericii (si asa a fost si bine e sa se spuna si sa se stie acest lucru!), dar ele trec cu vederea, intr-un mod lipsit de obiectivitate, capcanele ascunse in reactiile de tip zelotist la aceasta inovatie, in dezbinare si in lipsa de iubire intre frati. Adica, la problemele pe care le au chiar aceste grupari de stil vechi, a motivatiilor care au stat la baza crearii lor si a “roadelor” pe care le-au adus ele pentru starea Bisericii. Ocolirea acestei parti a adevarului nu face bine nimanui si socotim necesar a face aceste precizari – in ciuda timpului tot mai imputinat pe care il avem – pentru ca ne-a fost semnalata de catre multi frati deruta, confuzia si ingrijorarea legata de “campania” de articole pro-stiliste pe care o duce, mai nou, un frate intru Hristos la care tinem foarte mult, dar pe care nu-l mai putem aproba si sustine in linia aceasta, ce risca sa provoace multa sminteala, mai ales in aceste vremuri de multa tulburare. Continuare…
SF. TEOFAN ZĂVORÂTUL: CUM POATE FI CINEVA (PREOTUL DE PAROHIE) INDRUMĂTOR DUHOVNICESC ÎN ZILELE NOASTRE
Cum poate cineva să-i călăuzească pe alţii, ştiind că nu a ajuns încă la măsura adevăratului îndrumător?
Conform Scripturilor dumnezeieşti şi scrierilor patristice, aceasta constă în predarea de sine lui Dumnezeu. Mai înainte, pomenitul stareţ Paisie (Velicicovski de la Neamţ n.n.) spune: „În vremurile vechi mulţi dintre Sfinţii părinţi îşi învăţau ucenicii din luminarea harului lui Dumnezeu, iar nu din cărţi. În vremurile de acum însă, Sfinţii Părinţi nu mai povăţuiesc ca cineva să înveţe pe alţii după mintea lui, ci din Sfânta Scriptură şi din învăţătura cuvioşilor părinţi.”
Rugăciunea pe care o face lui Dumnezeu, pentru a-l înţelepţi întru mântuirea altor suflete – lucrare pe care Însuşi Dumnezeu i-a încredinţat-o – nu va rămâne neauzită: cheamă şi te voi auzi. Aceasta se potriveşte cel mai bine celui ce se aflăpe post de îndrumător. Şi încă ceva: dintre aceştia, cea mai mare parte se află deja deasupra altora, prin faptul că ţin în mâinile lor mai multe mijloace, au văzut şi au auzit mai multe, au intrat măcar în contact cu educaţia şi cu experienţa altora. (Despre cei nevrednici şi nepăsători, nu avem ce să discutăm.) Acum, dacă îndrumătorul s-a ridicat la râvna mântuirii lui şi a altora, el a păşit pe calea cea bună şi poate vedea mai bine decât alţii, şi în faţă şi în spate. Chiar dacă elementele confuziei nu s-au limpezit, el are Scriptura, care i le descrie: se va adânci in ea, va cugeta şi poate că va afla. În acelaşi timp să se aşeze şi în ceata celor călăuziţi şi, cu multă strădanie, să caute sfatul unuia sau al mai multora, şi astfel, sporind din ce în ce mai mult, va atrage la el şi va călăuzi pe toţi cei ce vin, prin el, la Dumnezeu. Când, cunoscându-şi neputinţa, îi va convinge pe cei călăuziţi că drumul mântuirii este astăzi unul – citirea şi ascultarea Scripturilor dumnezeieşti şi a scrierilor patristice – şi când îi va călăuzi către acesta, atunci se va intemeia un grup de oameni uniţi, care cercetează Scriptura pentru descoperirea căii mîntuitoare şi pentru îndrumarea reciprocă, sub cârmuirea întâistătătorului legitim şi a îndrumătorului.
(Sf. Teofan Zăvorâtul, Viaţa lăuntrică, Ed. Sofia, Bucureşti, 2004)
Teme-te să rămâi fără nici o călăuzire; caut-o ca pe bunul cel mai de preţ. Pentru început umblă după cunoscuta rânduială a evlaviei sub îndrumarea părintelui care îţi este numit (din parohie n.n.). Când Dumnezeu îţi va da semn printr-un folos mare, evident şi netăgăduit venit de la acela, ca semn că acela este ocârmuitorul tău, atunci predă-te lui. Dacă se întâmplă dimpotrivă, doreşte-ţi un altul dar caută-l cu prudenţă, cu răbdare, cu aşteptare, cerând semnul Lui Dumnezeu sau întâlnirea unui trimis al Lui, rămânând în aceiaşi întocmirea vieţii evlavioase şi sub acelaşi părinte, nedespărţit de el. Totodată, intră în legătură dschisă cu cei de un cuget cu tine şi mergi spre Dumnezeu cu sfatul lor şi sub călăuzirea părintelui duhovnicesc, nădăjduind. Dar să respecţi lucrul cel mai important: predarea hotărâtă lui Dumnezeu, cu rugăciune puternică şi cu frângere a inimii, pentru izbăvirea de amăgire, şi nu te conduce niciodată în nimic după propria voie, ci tot ce faci, fă cu sfat, şi Dumnezeu îţi va întocmi calea pe nesimţite, pe nevăzute, fără sa ştii, fără să prinzi de veste.
Iată aşadar, care este astăzi cea mai bună şi mai sigură cale de îndrumare sau de formare în viaţa creştină: viaţa trăită cu predare în voia lui Dumnezeu, după Scripturile dumnezeieşti şi scrierile patristice, cu sfatul şi întrebarea celor ce sunt în acelaşi cuget cu noi. Din mila lui Dumnezeu, ea poate şi trebuie să ne conducă la reuşită, căci conţine toate condiţiile desăvârşirii, ale retezării voii proprii şi ale socotinţei proprii.
(Sf. Teofan Zavorătul, Viaţa lăuntrică, Editura Sofia, Bucureşti, 2004)
Preluat de pe stiinta.info. Articol complet aici
Recent, un grup de cercetători americani şi japonezi au pus sub semnul întrebării o parte din metodele statistice de detecţie a evoluţiei naturale (darwiniste). Astfel, ei au studiat gradul de predicţie corect al acestor metode şi au arătat că acesta este foarte redus, aproape nul. În acest fel ei concluzionează că sute de studii asupra evoluţiei darwiniste, care folosesc aceste metode, sunt probabil greşite. Chiar dacă acest studiu nu chestionează direct fundamentele teoriei evoluţioniste, el ţine cercetătorii treji. Căci, de multe ori, cercetătorii acceptă cu prea mare uşurinţă lucrările care confirmă o teorie larg acceptată. Pentru a afla mai multe despre acest studiu şi implicaţiile sale, am luat legătura cu dr. Alexandru Iftime, biolog, Muzeul Naţional de Istorie Naturală “Grigore Antipa”. Dr. Alexandru Iftime este autor a peste 30 de lucrări ştiinţifice publicate în ţară şi străinătate şi al unui manual de biologie.
Reporter (Cristian Presură): Domnule Iftime, cercetătorii americani pretind că sute de studii asupra selecţiei naturale pot fi greşite. Mai precis, la ce fel de studii se referă? Care sunt metodele folosite în aceste studii?
A.Iftime: Lucrarea citată (Nozawa şi colab., 2009) se referă la studii care încearcă să stabilească dacă anumite diferenţe în secvenţa unor gene (pe care ei le interpretează ca rezultând din mutaţii) au o frecvenţă care poate fi interpretată ca superioară faţă de randomic – adică dacă (interpretând evoluţionist) au fost selectate pozitiv de selecţia naturală. Metodele diferă în principal prin algoritmurile statistice şi prin aceea că una foloseşte ca “referinţă” una din ramurile presupusului arbore evolutiv, iar altă încearcă să reconstituie un ipotetic strămoş comun pe care îl iau ca referinţă. Nozawa şi colab. Au folosit ambele metode şi au comparat rezultatele.
Reporter: Cum au demonstrat autorii articolului că metodele statistice menţionate sunt într-adevăr greşite?
A.Iftime: Au folosit prima metodă şi au obţinut valori corespunzătoare unei selecţii active, apoi cea de-a doua şi au obţinut valori corespunzătoare lipsei selecţiei pentru secvenţele analizate.
Apoi au folosit prima metodă (şi variante ale ei) pentru a vedea dacă poate prezice care sunt siturile unde ar interveni selecţia pentru genele vederii diurne şi nocturne, prin comparaţie cu datele experimentale (adică cele obţinute observând unde mutaţia are efecte asupra vederii – deci este supusă selecţiei). Au constatat că metoda eşuează sistematic în predicţii, dând drept importante selectiv cu totul alte situri decât cele constatate experimental.
Reporter: Care este esenţa greşelii în metodele statistice? Pentru că cele mai multe mutaţii care au loc nu afectează organismul? Este metoda statistică pur şi simplu nepotrivită în cazul în care majoritatea evenimentelor sunt nerelevante?
A.Iftime: Codonii sunt unităţile codului genetic. Fiecare codon se compune din trei nucleotide. O nucleotidă conţine un zahăr, o grupare fosfat şi o bază azotată. Cum ADN şi ARN au fiecare în compoziţie 4 tipuri de baze azotate, fiecare poate avea 4 tipuri de nucleotide (după baza azotată din compoziţia lor). Astfel, cum într-un codon sunt 3 nucleotide care pot fi de 4 feluri, apar 64 combinaţii adică 64 tipuri de codoni. Fiecare codon codifică un aminoacid. Apoi, citirea secvenţei codonilor în procesul de “traducere” a informaţiei genetice duce la formarea unei proteine legând aminoacizi conform secvenţei codonilor. Însă cel mai adesea un aminoacid este codificat de mai mulţi codoni (mai ales cei similari din punct de vedere al secvenţei bazelor azotate) astfel încât frecvent schimbând o nucleotidă din codon, se citeşte exact acelaşi aminoacid. Astfel, numeroase mutaţii nu au nici un efect.
Metoda statistică criticată de Nozawa şi colab. “se păcăleşte” din cauza frecvenţei mai mari a diferenţelor fără efect la traducere. Mai grav, ea nu depistează chiar siturile unde diferenţele sunt semnificative.
Rep: Care sunt implicaţiile studiului asupra teoriei evoluţiei naturale?
A.Iftime: Prima implicaţie este că, aşa cum spun şi autorii, nu trebuie luate în seamă rezultatele statistice care ar indica selecţie pozitivă, dacă nu sunt confirmate biologic. Se tinde oarecum a se face matematică cu secvenţele genelor, uitându-se un pic de complexitatea sistemelor biologice, de funcţionalitatea lor. A doua ar fi că niciuna din metode nu indică corect selecţia naturală. După studiul acesta, ai fi tentat de a spune că ea nu este observabilă, sau chiar că nu are loc – ceea ce autorii au grijă să spună că nu vor să afirme niciodată.
Rep: Ne mai tragem din maimuţe?
A.Iftime: În ce priveşte cazul omului şi maimuţei, autorii studiului susţin doar că selecţia naturală nu ar fi fost mai intensă pe presupusa “linie evolutivă” a omului decât pe cea a cimpanzeului. De ce, însă, metodele statistice se păcălesc de fiecare dată şi tind să se “decupleze” de realitatea biologică?
Rep: Şi atunci, ce părere aveţi?
A.Iftime: Opinia mea este ca inferenţa care stă la baza analizelor statistice este greşită – anume premisa că selecţia naturală şi mutaţia duc la formarea de specii noi şi la generarea întregii diversităţi biologice. Când se analizează diferenţele dintre specii ca şi cum ar fi fost generate de mutaţie şi selecţie, se ajunge la erori sau la rezultatul nul. În schimb, când se analizează experimental care sunt siturile unde mutaţiile perturbă funcţia genelor – şi sunt supuse selecţiei naturale, deci sunt eliminate ca nefavorabile – se obţin rezultate concrete verificabile şi repetabile.
Rep: Cu alte cuvinte, care este concluzia dumneavoastră?
A.Iftime: Concluzia mea ar fi că selecţia naturală nu operează darwinian. Ea elimină greşelile apărute prin mutaţie, care se abat de la tipul funcţional al speciei, dar în nici un caz nu selecţionează mutaţii care ar fi avantajoase şi ar duce la apariţia de specii noi; aşa ceva nu se întâmplă în natură, conform cu datele de care dispunem. Acest lucru este coroborat de numeroase alte studii privind mutaţia, efectul ei (în general nociv), posibilitatea de a obţine experimental specii noi (izolate reproductiv faţă de specia “progenitoare”), etc. Degeaba ni se arată fosile pretins “tranziţionale” când tranziţia între specii nu poate fi dovedită; e ca şi cum avem punctele dar nu linia care le uneşte. Aşadar, nu ne tragem din maimuţă (şi nici dintr-un strămoş comun cu ea, etc., după diversele formulări ale darwiniştilor, care de fapt acoperă acelaşi lucru).
Rep: Să înţeleg că sunteţi împotriva ideilor lui Darwin? Cum explicaţi ataşamentul multor cercetători faţă de teoria evoluţionistă?
A.Iftime: Cât despre ataşamentul multora faţă de evoluţionism, în pofida acestui gen de date, părerea mea este că el derivă, în esenţă, din domeniul filozofiei şi nu din al biologiei. Dar acesta ar putea fi subiectul unei discuţii diferite…
Rep: Domnule Iftime, vă mulţumesc pentru acest interviu.
Presa Ortodoxă: Una dintre cel mai frapante trăsături ale lumii în care trăim este contrastul existent între afişarea spiritului egalitar al democraţiei în toate domeniile vieţii şi constanta lui încălcare de fapt, dar şi de drept. Cu alte cuvinte, în societatea occidentală s-a ajuns la următorul paradox: în numele democraţiei se subminează democraţia şi în numele libertăţii se surpă libertatea. Astfel, epoca noastră nu face decât să continue proiectul unuia dintre demonii romanului cu acelaşi nume al lui Dostoievski: „Pornind de la o libertate nelimitată, eu închei printr-un despotism nelimitat”.Unul dintre cele mai bune exemple îl constituie mişcarea tot mai amplă de susţinere a „normalităţii” homosexualităţii. Dacă la început mişcarea şi-a cerut dreptul la existenţă în virtutea argumentului umanităţii (sunt şi ei oameni!) şi nu atât al homosexualităţii celor care o compun, acum ea îşi impune homosexualitatea ca adevăratul semn al umanităţii acestora. Aceasta, în virtutea argumentului de minoritate oprimată de prejudecăţile unei majorităţi ignorante. Iar acolo unde poporul nu vrea să-şi modifice moravurile la insinuările minorităţii homosexualilor, singura soluţie rămâne fie renunţarea la pretenţii, fie lupta pe toate fronturile: în principal cel politic, cultural şi religios. Asistăm astfel de câţiva zeci de ani la o încleştare politică şi socială cu bătaie lungă, care ţinteşte fiinţa umană în fundamentele ei.
Statul ca instrument al propagandei homosexuale
Noul „imperialism cultural”
Reeducarea populaţiei prin propaganda pro-homosexualitate
IPS Bartolomeu Anania – Fragment din Scrisoarea pastorală de la Sfintele Paşti ale anului 2005 (01 mai)
